Cartile iti schimba viata! ...In bine!

Poveste naucitoare de Duminica

Posted by:

Totul a inceput intr-un vis, visam ca era un barbat pe gustul meu care imi zambea, imi zambea frumos si dulce, mi-am spus prima data “zambeste-mi in realitate, nu cand dorm!”. Chiar daca mi-a fost frica sa recunosc zambetul lui era mai mult decat un zambet, era un zambet care trebuia sa-l urmezi si sa zambesti ca el, pur.

Incepusem sa-l visez in fiecare noapte, ma surprindea cu ceva placut in fiecare vis, ma alinta cu vorbe de iubire, ma saruta pe frunte mai des decat imi doream. Ma imbratisa lung si strans de parca era ultima data.

Visam, visam ca am intalnit un barbat perfect, barbatuul ala care te face sa simti doar fericire uitandu-te la el. Vai ce vis frumos, acel vis care te ridica la cer si nu te mai lasa sa cazi, vis de vise ca te oftici ca nu e realitate. Vis care te face sa te simti fermecatoare alaturi de un barbat care e mai mult decat iti doreai,alaturi de un barbat care nu ai ce sa-i reprosezi ca e prea perfect si te intrebi ce vede la tine. Pana si atingerile lui erau de vis, ma faceau ca sunt mai mult decat sunt, un barbat de vis care ma facea sa ma simt femeie in vis, imi plangea sufletul uneori ca nu e realitate. Imi juram ca daca ma trezesc tre sa adorm, care e rolul sa ma mai trezesc, vreau sa visez nonstop acest barbat care mi-a aratat iubirea.

Intr-o dimineata nu m-am mai dus la munca ci la farmacie, am rugat-o pe farmacista sa-mi dea somnifere ca nu am dormit de cateva zile!

Si asa a inceput viata mea, dormeam 20 din 24 sa petrec timp cu acel barbat, incercam sa dorm nonstop, dar imi era foame si trebuia sa merg la baie. Ce bine de el ca era in vis si nu avea nevoie de astea. De fapt avea nevoie ca in vis cinam la restaurante si uneori el mergea la baie, dar el nu trebuia sa se trezeasca, trebuia sa fie doar acolo pentru mine.

Am renuntat la tot, uitasem de mine, de prieteni. Dormeam sa visez si traiam sa visez. Eram urmarita de frica, eram ingrijorata ca nu voi mai visa, ce ma voi face, e prea fermecator ce mi se intampla.

Intr-o zi mancam bomboane mentolate asteptandu-l sa apara, si am obiceiul chiar cand sunt treaza sa ma joc cu bomboanele, ma gandesc ca sunt foarte talentata si pot sa le fac forme, o bomboana sa devina un omulet sau o pisicuta, cred ca talentul meu este atat de bun ca pot transforma o mentolata intr-o mentolata si mai buna. Si asa o modificam , ii adaugam cateva retusuri si o masuram cu limba daca e buna asa, nu inca, mai stric-o aici cu dintii si ajusteza cu limba. Asa perfect! Nu. Inca putin, da si aici un pic si dincolo putin. S-a terminat! Mentolata mea perfecta s-a dus, prea multe ajustari si s-a terminat. Ma ofticam ca am incercat s-o schimb, simteam ca nu e doar o mentolata, de ce trebuia sa o schimb, era perfecta asa cum era, nu avea nevoie de talentul meu. De ce nu am putut sa o apreciez si savurez asa cum era. Eram nervoasa pe mine, pe el ca nu aparut, daca nu intarzia nu distrugeam bunatate de mentolata si … m-am trezit.

M-am trezit mai nervoasa ca in vis, ma simteam oribil in pielea mea, de ce m-am trezit? Trebuia sa dom 6 ore cu acea pastila, de ce?

Era un biletel pe noptiera de la el in care imi spune ca nu mai rezista ca vreau sa-l schimb continuu, ca ma cred foarte talentata si buna la schimbari, ca si-ar fi dorit sa-l iubesc neconditionat si dus a fost.

L-am sugrumat ca pe mentolata!



Ana

About the Author

Add a Comment